Sfecla rosie

Puţină istorie

Legumă banală în zilele noastre, sfecla roşie are un trecut glorios. Descoperită în urmă cu aproape patru milenii, cultivată în Iran, Babilon şi Asiria pentru gustul plăcut al frunzelor ei, la scurtă vreme a fost rândul rădăcinilor să facă furori, mai ales în ţările arabe, unde a devenit şi marfă pentru export. Caravanele negustorilor plecau la drum lung spre Grecia antică şi Roma, cu desagii încărcaţi cu mărfuri, dar şi cu sfeclă. O parte se consuma pe drum, iar cantitatea rămasă se vindea cu succes. În Grecia, sfecla simboliza starea de conflict. Când se certau soţii, deasupra uşilor de la intrare se agăţa o cunună împletită din frunze de sfeclă. În Roma, atitudinea faţă de sfeclă era mai degrabă respectuoasă, ea fiind considerată o legumă de lux care nu trebuia să lipsească de pe masă. De aceea, imperatorul Tiberius le-a şi impus germanilor cuceriţi de romani să plătească tributul în sfeclă. În România, sfecla a ajuns în secolul IX, iniţial în zona Mării Negre, odată cu ridicarea cetăţilor greceşti, luând apoi drumul Rusiei. În secolul X, călugării ruşi o cultivau cu succes aproape de Marea Baltică, preparand din ea ciorbe şi un borş delicios, în vreme ce pentru iernile lungi, sfecla se punea la murat, de regulă împreună cu varză şi fructe de pădure.

Deseori, se spune cu o doză de invidie, că strămoşii erau mult mai sănătoşi decât noi, datorită alimentaţiei simple şi cât se poate de naturale. Este adevărat! Bătrânii nu aveau nevoie de cure complicate de dezintoxicare. Stricteţea alimentară din zilele de post îi scutea de problemele legate de indigestii sau depuneri de colesterol. La ţară se ţinea post negru obligatoriu, miercuri şi vineri. În seara zilei de marţi, se bea ceai din plante şi apă în care s-a fiert sfeclă. Toată ziua de miercuri, de la răsăritul şi până la apusul soarelui, nu se mânca nimic. Seara, iar se bea ceai din mai multe plante (pătlagină, sunătoare, muşeţel, roiniţă sau urzică) şi se mâncau câteva sfecle coapte în cuptor, asezonate cu leuştean şi usturoi! Un asemenea regim alimentar le permitea sătenilor să rămână activi şi cu mintea limpede, până după 90 de ani. Poate vom descoperi şi noi secretele sănătăţii perfecte şi ale longevităţii, dacă vom acorda respect şi atenţie nemărginitei experienţe şi înţelepciuni populare.

Fişă biografică

Frunzele sfeclei la fel de delicioase ca rădăcina. Sfecla este un depozit nemuritor de vitamine şi microelemente care, spre deosebire de restul legumelor, nu se distrug şi nu se dezactivează în procesul de prelucrare termică. Folosirea ei în alimentaţie are, pe lângă virtuţi culinare, şi virtuţi medicale de prevenire a bolilor de sânge, deoarece întrece toate legumele (în afară de usturoi) prin conţinutul de fier. Asimilarea fierului este favorizată de vitamina C, prezentă în toate părţile plantei. În structura rădăcinii de sfeclă este prezent şi cuprul. Lipsa de cupru în alimentaţie provoacă încărunțirea precoce a părului, îngreunează procesul de consolidare a fracturilor, provoacă dereglări în activitatea pancreasului. Alt element important este zincul, prezent în cantităţi foarte mari. Datorită prezenţei lui în alimentaţie, funcţionează bine organele de reproducere, se previne apariţia coşurilor, a furunculozei, căderea părului. Lipsa de zinc afectează vederea, poate provoca infarctul miocardic.

 Sfecla conţine şi o cantitate mare de mangan, care apără ficatul de distrofie adipoasă (lipidoza), scade nivelul de zahăr în sânge, ajută în lupta cu scleroza şi elimină surplusul de apă din organism. Sfecla conţine şi iod, care favorizează metabolismul, fiindu-le extrem de prielnică persoanelor cu obezitate şi care suferă de inhibarea funcţiilor tiroidei. De nepreţuit este rolul iodului şi în blocarea cancerului şi încetinirea îmbătrânirii. Celuloză din sfecla scoate din organism toxinele, îmbunătăţeşte funcţionarea tractului intestinal, fiind un remediu redutabil în tratarea obezităţii şi constipaţiei. Medicina populară foloseşte toate componentele sfeclei: atât tuberculii cât şi frunzele.

TRATAMENTE INTERNE

Alcoolism. Complexul de metode folosite în vindecarea alcoolismului prevede şi îmbogăţirea organismului cu săruri de potasiu, vitamine şi alte substanţe care ajută la reducerea tendinţei irezistibile de a consuma alcool. Cu 30 de minute înainte de masă, se beau 100 ml de suc de sfeclă, iar în timpul meselor principale, de 2-3 ori pe zi, se consumă salată de sfeclă rasă, fiartă sau coaptă în cuptor.

Amigdalită. În medicina populară, se folosesc mai multe preparate din sfeclă, pentru tratarea amigdalitei. Pentru gargară, se foloseşte apă călduţă în care s-au fiert frunzele sau rădăcina de sfeclă. O altă metodă: se dă pe răzătoare sfeclă crudă, se umple un borcănel de 700 ml, se adaugă 2-3 linguri de oţet şi se lasă la macerat 3 ore, amestecând periodic. Se stoarce sucul şi se adaugă puţină miere de albine. Se face gargară la fiecare 2 ore. Pentru accelerarea vindecării, în pauze, între gargare, se mestecă încet câte o felie de sfeclă crudă.

Anemie. Conţinutul bogat în fier favorizează ridicarea nivelului de hemoglobină în sânge. Se recomandă consumul zilnic al sfeclei în stare crudă, fiartă sau murată. De 2-3 ori pe zi, se mănâncă 150 g de salată din sfeclă, morcovi şi ridiche neagră crude, date prin răzătoare, amestecate cu suc de lămâie sau smântână. Substanţele vitale din sfeclă nu se distrug prin fierbere (dar e preferabil să fie consumată crudă)

Bronşită cronică. Se stoarce sucul dintr-un kilogram de sfeclă, se amestecă cu 1 kg miere de albine, 500 ml vin roşu de casă, un pahar de suc de morcov şi 1 kg de piersici curăţate de sâmburi şi tăiate felii. Se pune totul într-un borcan de sticlă, care se introduce într-un vas cu apă călduţă. Se fierbe 10-12 minute pe baie de aburi după primul clocot. Pe parcurs, se amestecă cu o lingură de lemn sterilizată. Se păstrează în frigider. Se beau câte 75 g dimineaţa, pe nemâncate, după care se mănâncă o bucăţică de unt. Doza obţinută este pentru o singură persoană. Ajută şi la vindecarea diferitelor afecţiuni ale aparatului respirator, provocate de răceală, dar şi pentru profilaxia lor.

Constipaţie, ocluzii intestinale, hemoroizi, hipertensiune, varice, aritmie (fibrilaţie auriculară). Se pun la fiert 5 l de apă de izvor, şi când dă în clocot se adaugă 500-700 g de sfeclă tocată şi se ia de pe foc. Se infuzează 3 ore, apoi se strecoară. Se amestecă cu 150 g de zahăr şi o linguriţă de drojdie uscată şi se pune într-un loc cald, pentru 24-36 de ore. (Tratamentul va avea efect pozitiv numai în caz de renunţare categorică la băuturile alcoolice, inclusiv berea . După 2-3 pahare de vin sau bere, bolile ocupă din nou poziţiile câştigate şi tratamentul trebuie început de la zero.) Împreună cu sfecla, în apă puteţi să adăugaţi şi plante medicinale pentru afecţiunile de care suferiţi, de exemplu: mătase de porumb, păducel, flori de castan etc. După stoarcerea lichidului, din sfecla rămasă se modelează biluţe de mărimea corcoduşelor şi se păstrează în frigider sau în congelator (dacă sunt multe). Dimineaţa, pe nemâncate, se beau 300 ml de suc fermentat de sfeclă. Dacă după 30-45 de minute apare senzaţia de foame, se mestecă încet şi se înghite câte o biluţă de sfeclă. Procedeul se repetă ori de câte ori apare senzaţia de foame. Dacă ea nu dispare după consumul a 7-10 biluţe de sfeclă, se pot consuma şi alte alimente.

Curăţarea organismului de metale grele şi radioactive, dizolvarea plăcilor aterosclerotice din vasele sanguine. Se prepară un amestec din cantităţi egale de sucuri din sfeclă, morcov şi ridiche neagră. Amestecul se toarnă în sticle de culoare închisă şi se ţine 3 ore în cuptorul încălzit slab. Se bea de trei ori pe zi câte o lingură, între mese.

Curăţirea sângelui, întărirea imunităţii. 500 g de sfeclă şi 500 g de morcov se taie mărunt. Peste legume se toarnă apă clocotită cât să le acopere (cu 2 degete) şi se fierb pe foc mic timp de 30 de minute. Când legumele sunt fierte, se adaugă câte o cană de stafide şi caise uscate şi se lasă să mai fiarbă 5 minute. După răcire, preparatul se amestecă cu 2 linguri de miere de albine şi se lasă pentru 12 ore la răcoare. Se consumă de trei ori pe zi, câte 100-150 g, timp de o lună. Preparatul ajută şi la restabilirea forţelor organismului slăbit după o boală grea.

Depuneri de colesterol, constipaţie. Trei litri de apă rece se toarnă peste 1 kg de sfeclă tăiată mărunt. Se adaugă 6-8 crenguţe de urzică sau 2-3 frunze tinere de hrean. Urzica se schimbă zilnic. Componentele se pun în cămară, într-un borcan. Se bea câte un pahar, de trei ori pe zi.

Dezintoxicare. Un pahar de frunze de sfeclă tocate se amestecă cu un pahar de zahăr şi 3 litri de zer. Amestecul se pune la fermentat în loc cald, ferit de lumină, acoperit cu 3 straturi de tifon. După două săptămâni se strecoară. Se beau câte unul, apoi câte două pahare pe zi.

Disbacterioză. Flora intestinală se restabileşte cel mai rapid dacă se consumă sfeclă marinată. Modul de preparare: sfecla spălată bine se fierbe, se răceşte, se curăţă de coajă şi se taie felii subţiri. Înainte de a pune feliile în borcan, sfecla se cântăreşte. Pentru un kilogram de sfeclă este nevoie de 1 litru de apă, 2 pahare de oţet de mere, câte o linguriţă de sare şi zahăr, 10 boabe de piper negru, 6 cuişoare şi 2 foi de dafin. Marinata se aduce până la punctul de fierbere şi se ţine pe foc slab, 3-5 minute. Oţetul se adaugă după răcire. Marinata se toarnă în borcan peste feliile de sfeclă. Se păstrează la rece.

Gripă, răceală. Se amestecă 300 g suc de sfeclă cu 200 g suc de roşii, cu sucul dintr-o lămâie, 5 linguri suc de ceapă, 4 crenguţe de mentă, sare, zahăr şi piper negru măcinat (după gust). După 2 ore, se scoate menta şi se beau câte 50 ml suc cu înghiţituri mici, între mesele principale.

Hipertensiune. În medicina populară găsim foarte multe reţete pentru reglarea tensiunii, în care ingredientul principal este sfecla. Se amestecă în părţi egale suc de sfeclă cu miere de albine şi se beau câte 2 linguri de trei ori pe zi. În loc de miere, puteţi să-l amestecaţi cu suc de păducel.

Hipertensiune cu dureri de cap şi edem al picioarelor. Se storc 300 ml suc de sfeclă, se amestecă cu sucul dintr-o lămâie, 1,5 l de apă şi 300 g de zahăr sau miere de albine. Se ţin ingredientele într-un borcan de 3 l, acoperit cu tifon, într-un loc cald, pentru fermentaţie. Lichidul (gen şampanie) nu se păstrează la frigider. Se beau, de 3-4 ori pe zi, câte 100-150 ml. Reglează tensiunea arterială, dispar durerile de cap şi vâjâiturile.

Litiază renală. Se taie în felii subţiri 3-4 sfecle de mărime medie, curăţate de coajă. Se pun într-un borcan de trei litri. Se toarnă deasupra apă rece de izvor, în aşa fel ca să rămână un loc gol de 2-3 degete. Pe gura borcanului se pune un strat de tifon. Timp de 7-8 zile, borcanul se lasă la temperatura camerei, amestecând conţinutul zilnic, cu o lingură de lemn, apoi lichidul se strecoară în alt vas şi se păstrează în frigider. Preparatul se bea fără restricţii. Între timp, se prepară o altă porţie de băutură. În 5-6 luni, în afară de curăţarea rinichilor de nisip, este posibilă şi îmbunătăţirea digestiei şi reglarea tensiunii arteriale.

Menopauză. Deseori, în perioada climacterică apar diferite dereglări, mai ales menstruaţii abundente, când se pierd cantităţi mari de fier. Se bea suc de sfeclă în porţii mici (75-100 ml) de 2-3 ori pe zi.

Pietre în colecist. Ca să eliminaţi pietrele din colecist, concomitent cu alte metode, se foloseşte şi siropul de sfeclă. Un kg de sfeclă tăiată felii subţiri se fierbe în 2 litri de apă, până se obţine un sirop concentrat. Se beau câte 150 ml, de patru ori pe zi, cu 40 de minute înainte de masă.

TRATAMENTE EXTERNE

Guturai. Se pun în nas picături de suc de sfeclă. Pentru cei mai mici, sucul se amestecă cu apă fiartă şi răcită, ca să nu-i usture tare.

Lichen, eczeme, arsuri. Se aplică terciul din sfeclă timp de 4-7 zile. Cataplasma se schimbă de 5 ori pe zi. Pe arsuri, se pot aplica şi frunzele de sfeclă strivite în palme.

Limfostază (elefantiazis). Edemul limfatic al picioarelor necesită un complex întreg de tratamente, printre care şi comprese cu celuloză din sfecla rămasă după stoarcerea sucului. În acelaşi timp, se bea şi infuzie din frunze de pătlagină. O lingură de frunze se infuzează în 250 ml apă fierbinte, până la răcire. Se împarte în 2 doze şi se bea dimineaţa şi seara, cu 30 de minute înainte de masă.

Mastopatie. Terciul din sfecla tocată, pus într-un tifon, se aplică pe locul bolnav, zilnic, 40-50 de minute. În acelaşi timp se beau câte 50 ml de suc, de două ori pe zi, cu 30 de minute înainte de masă, timp de 25 de zile.

Paradontoză. Se rade sfecla pe răzătoarea mică. Terciul obţinut se aplică pe gingiile bolnave şi se ţine 25-30 de minute. Îmbunătăţirea se observă peste 5-7 zile, dar tratamentul trebuie repetat câteva săptămâni (în funcţie de vechimea afecţiunilor).

Medicina populară foloseşte toate componentele sfeclei

Sfecla conţine multe substanţe benefice (betanină, săruri de potasiu) care au efecte pozitive asupra tensiunii arteriale, asupra nivelului de colesterol, a metabolismului lipidic în celulele ficatului şi a întăririi pereţilor vasculari. De regulă, se ştie că sucurile de legume se beau imediat după ce au fost stoarse. Nu e şi cazul sucului de sfeclă, care nu se bea imediat, ci trebuie lăsat 2-3 ore ca să se evapore unele ingrediente care produc efecte negative (dureri de cap, stări de greaţă etc.). Cu ajutorul sucului de sfeclă ne putem testa starea de sănătate, făcând un exerciţiu simplu. Se beau 100 ml suc de sfeclă şi se mănâncă o salată de sfeclă crudă, dată prin razătoarea fină. Se urmăresc schimbările de culoare a urinei. Dacă nu sunt prezente afecţiuni serioase de sănătate, culoarea nu se schimbă. Dacă sunt probleme de sănătate, urina capătă culoarea sucului de sfeclă.

Vin tonic din sfeclaă

În medicina populară, se foloseşte din bătrâni o reţetă cu acţiune tonică generală, care se numeşte „7 pahare". Se amestecă în cantităţi egale câte 250 ml sucuri de: sfeclă, morcov, ridiche neagră, usturoi, lămâie, miere de albine şi vin roşu dulce (cabernet). Amestecul se păstrează în vase de sticlă, în frigider. Se beau câte 50 ml, de trei ori pe zi. Cantitatea - 1750 ml - reprezintă o cură care se repetă de cinci ori pe an, cu pauze de 3-4 săptămâni.

Preparatul se recomandă pentru revitalizarea organismului după intervenţii chirurgicale, chimioterapie şi în timpul tratamentelor de lungă durată.

SFECLA şi CANCERUL

Folosirea sucului de sfeclă în vindecarea bolnavilor de cancer se practică în medicina populară de mii de ani. Pigmentul din plantă este actorul principal în lupta cu cancerul. Doza zilnică minimă de pigment se află într-un kilogram de sfeclă, echivalentul a 250-300 ml de suc, care trebuie consumat fără pauze, tot restul vieţii. Pigmentul nu este toxic, nu se descompune în procesul de prelucrare termică şi nici în procesul de digestie. Calităţile lui terapeutice se păstrează şi după fierbere la 100 grade Celsius, timp de 2 ore.

Consumul regulat de sfeclă sub orice formă normalizează VSH-ul bolnavilor, restabileşte apetitul, scade efectele negative ale tratamentelor cu radiaţii. Se recomandă feluri de mâncare unde sfecla este amestecată cu fulgi de ovăz, hrean, banană sau lapte prins.

În Centrul oncologic de la Moscova, li se prescrie bolnavilor să consume zilnic câte 250 g de sfeclă crudă, dată pe răzătoare fină, în 3-4 reprize. Dacă sfecla crudă nu este acceptată de organismul bolnavului, ea se înlocuieşte cu 300 ml de suc. După trei săptămâni de administrare, bolnavilor li se îmbunătăţesc analizele de sânge şi starea generală de sănătate.

Persoanelor cu cancer mamar şi de piele li se aplică, de 4-5 ori pe zi, pansamente cu suc de sfeclă, pentru micşorarea locului afectat.

Taratele de grau

Folosite de sute de ani, sunt un tratament ieftin si eficient, . pentru o multime de boli Ieftine si la indemana oricui, taratele de grau sunt unul dintre cele mai importante "medicamente" ale naturii, cu rezultate uimitoare intr-o multime de boli. Cea mai importanta parte a bobului de grau se afla in invelisul lui, care se regaseste integral in tarate, dar nu si in faina cernuta pe care o consumam. In urma cercetarilor de laborator, s-a stabilit ca cerealele integrale si inclusiv taratele din grau contin inhibitori de proteaze si antioxidanti care au un rol foarte important in inactivarea substantelor carcinogene. Un regim alimentar bazat pe cereale integrale, asociat medicatiei clasice, ajuta l a vindecarea cancerului. Dar lista afectiunilor in care se recomanda administrarea taratelor de grau este mult mai mare, ele avand proprietatea de a readuce echilibrul organismului, atunci cand acesta este dereglat. Taratele se macina, foarte fin, cu rasnita de cafea. Este indicat sa nu se puna in alimente care au temperaturi mai mari ca temperatura corpului. Se pot lua cu apa, lapte, ceai, inainte de mese sau dupa mese, in orice perioada a zilei, de preferinta in 5-6 prize pe zi. Taratele au mare eficienta si in curele de slabire, avand in vedere ca ele duc la scaderea colesterolului si a depunerii de grasimi. Totul depinde de cantitatea de tarate care se administreaza. Cu cat consumam mai multe, cu atat este mai rapida cura de slabire si rezultatele sunt mai vizibile. Proprietati medicinale Foarte bogate in grupul de vitamine B (B1, B2, B3, B5, B6, B8, B9), in aminoacizi si minerale (sodiu, potasiu, magneziu, calciu etc.), taratele de grau au numeroase proprietati medicinale: regleaza digestia, sunt emoliente, in special pentru stomac si intestine, laxative, nutritive, reconfortante, remineralizante, tonic general. Se indica in urmatoarele afectiuni: demineralizare, afectiuni endocrine (regleaza glandele datorita continutului mare in minerale, aminoacizi si vitamine), afectiuni ale ovarelor, afectiunile prostatei, ale sanilor, adenopatii, anemie, cancer, dermatoze diferite, diabet zaharat, epilepsie, obezitate, afectiuni neuro-musculare, afectiuni neurologice, afectiuni ale sistemului neuro-vegetativ, afectiuni cardiace, ateroscleroza (se ia si usturoi zilnic), afectiuni digestive, ale ficatului, colita, constipatie cronica, dispepsie, dureri epigastrice, hemoroizi, meteorism, adenom de prostata, fibrom uterin, impotenta sexuala, prostatita, sterilitate, afectiuni renale, cistita, retentie urinara, laringita, rahitism, depresie nervoasa, nevroze, psihastenie, sarcina, tumori cu diferite localizari, reumatism, afectiuni degenerative, convalescenta, majoritatea afectiunilor care sunt denumite cu "hipo" sau "hiper", pentru ca taratele contribuie la reglarea intregului organism. Preparate din tarate de grau Cea mai sanatoasa parte a bobului de grau se afla in coaja, care se indeparteaza cand se fabrica faina Inainte de a fi consumate, e bine ca taratele sa fie cat mai fin maruntite, pentru a fi asimilate mai usor de organism. Pentru aceasta, se vor macina din nou, cu ajutorul rasnitei de cafea. Pulberea de tarate - se adauga cate 1-2 linguri la mancare, de 3-5 ori pe zi. S-a demonstrat ca taratele de grau contin substante care fac digestia rapida si usoara. Luati tarate praf, in ciorbe, ceai sau orice alt lichid, principalul este sa nu aiba temperaturi mai mari de 40 grade, ca sa nu distruga vitaminele si enzimele pe care le contin. Apa de tarate (mai putin eficienta la obezitate, dar utila pentru anemii si boli nervoase). Se pun 3-4 linguri de tarate intr-un litru de apa si se lasa de seara pana dimineata, apoi se strecoara. Se consuma in locul apei, fiind mult imbogatita cu vitaminele din complexul B. Si ajuta mai ales pe cei care au probleme cu stresul sau au anumite dereglari la nivelul creierului. Este recomandata si celor care doresc sa-si imbunatateasca memoria sau se afla in fata unor examene. Persoanele varstnice care au avut sau au suferinte cronice prelungite pot sa foloseasca permanent aceasta apa. (Pentru a fi mai gustoasa si mai bogata in vitamine, in apa se pot adauga suc de lamaie si miere.) Exceptie fac diabeticii si alergicii la cele doua alimente. Important de stiut: mierea trebuie folosita cat mai proaspat scoasa din stup. Cu cat distanta dintre extragerea din stup si folosire este mai mare, cu atat mai mult scad efectele medicinale. Este bine ca oamenii sanatosi sa consume tarate, cel putin 1 lingurita de trei ori pe zi, taratele contribuind in toate cazurile la mentinerea unui echilibru corect al organismului. Tarate amestecate cu prafuri din plante medicinale - se pun la 1 litru de apa 4-8 lingurite de praf de plante medicinale. Se lasa apoi timp de 8-12 ore, eventual de seara pana dimineata, si apoi se strecoara prin tifon. Se adauga 2-3 lingurite de pulbere de tarate si se consuma zilnic, cel putin 30 de zile, apoi se face o pauza de 7 zile, dupa care se poate relua acest tratament. Cei care nu au diabet zaharat, alergie sau obezitate pot sa adauge miere si lamaie dupa gust, obtinand in acest fel un suc foarte placut la gust si sanatos. Cateva sugestii: de exemplu, daca aveti o dereglare glandulara - puneti 4 lingurite de praf de obligeana (Acorus calamus); aveti o afectiune neurologica, cu nervi si agitatie mare, puneti 4 lingurite de radacina de ciubotica-cucului (Primula officinalis); anumite infectii: 4-8 lingurite de praf de cimbru (Saturneja hortensis) sau flori de galbenele (Calendula officinalis); afectiuni cardiace sau venoase - 4 lingurite de vasc (Viscum album); lipsa poftei de mancare - 3-4 lingurite de praf de tintaura (Centaurium umbellatum); afectiuni renale - 4 lingurite de osul-iepurelui (Ononis spinosa); afectiuni pancreatice - 4 lingurite de seminte macinate de schinduf (Trigonela foenum graecum); afectiuni ale ficatului - 4-8 lingurite de anghinare (Cynara scolymus); anemie, slabiciune - 4-8 lingurite de fructe macinate de catina (Tamarix ramosissima) sau coacaz negru (Ribes nigrum) sau macese (Rosa canina); diabet sau afectiuni digestive cu diaree - 4-8 lingurite de afine; cancer - 4-8 lingurite de fructe de coacaz negru (Ribes nigrum) si 2 lingurite de coaja de ulm (Ulmus campestre); obezitate - 4-8 lingurite de fructe de soc (Sambucus nigra) etc. Metoda se aplica si cu alte plante medicinale, in functie de afectiunea pe care o aveti. Tarate cu ceaiuri medicinale - se prepara un ceai, in functie de afectiunea pe care o tratati, conform indicatiilor prezente pe pungile cu plante. Se face un litru de ceai, si dupa racire (nu inainte) si strecurare se adauga 5-8 linguri de tarate de grau. Se lasa apoi de seara pana dimineata, cand se poate strecura. Se adauga suc de lamaie si miere, in cazul cand bolnavii nu au alergie, obezitate sau diabet zaharat. Se consuma zilnic un litru de ceai imbogatit cu apa de tarate, timp de 30 de zile, apoi se face o pauza de 7 zile si cura se reia. Apa de tarate si tincturi - in cazul cand aveti anumite afectiuni la care se indica tratamente cu tincturi, ele pot fi amestecate cu apa de tarate. Se adauga la un litru de apa de tarate strecurata, 4 lingurite de tinctura. Se agita bine inainte de a se administra. In acest fel, tratamentul devine mult mai eficient, pentru ca se adauga si substantele continute in taratele de grau. Tarate cu lapte - se pun 5 linguri de tarate de grau la un litru de lapte proaspat nefiert (nu pasteurizat) si se lasa de seara pana dimineata. Se strecoara, se consuma pe tot parcursul unei zile, fiind util in special in bolile grave (cancer etc.). In cazul in care va aflati in convalescenta si va confruntati cu o slabiciune cauzata de o boala grava, se pot adauga 2-3 galbenusuri batute spuma, 1 lingurita de drojdie de bere si miere dupa gust. Cateva tratamente curente cu tarate de grau Constipatie cronica - se pun la 1 litru de apa 5-8 linguri de tarate de grau si 6-8 prune uscate si maruntite (fara samburi) sau 4 lingurite de stafide maruntite. Se lasa de seara pana dimineata, cand se strecoara prin tifon. Se consuma lichidul in cursul zilei. Este un tratament foarte simplu, eficient si care se poate lua, fara efecte secundare, perioade lungi de timp. Cei care nu au alergie, diabet sau obezitate pot adauga si 2-3 linguri de miere de albine. Diaree - intr-un litru de apa se pun la macerat 5 linguri de tarate si 4 linguri de afine uscate (fructe maruntite). Se consuma zilnic. Un mic secret: daca se adauga doua linguri de miere, este un foarte bun laxativ, dar daca cantitatea este mai mare - 3-4 linguri pe zi - mierea devine utila contra diareei. In plus, mierea ajuta la foarte multe alte afectiuni, inclusiv in afectiunile intestinale care au nevoie de antibiotice, distrugand o serie de germeni patogeni. Prostata - apa de tarate facuta cu ceai de seminte de bostan (Curcubita pepo). Se iau 8 linguri de seminte si se maruntesc cu coaja cu tot (neprajite si nesarate). Se pun intr-un litru de apa si se fierb 15 minute. Se lasa sa se raceasca. Se scurge numai apa de la suprafata, care contine ulei de bostan, si se pune deoparte pana a doua zi. Restul de lichid se va turna nestrecurat peste 5 linguri de tarate de grau. Se lasa de seara pana dimineata, apoi se strecoara. Se combina cu apa care contine uleiul. Se pot adauga sucul de la doua lamai si, eventual, miere, daca nu aveti diabet, obezitate sau nu sunteti alergici. Este un tratament simplu, care se poate lua in completarea altor tratamente mult mai costisitoare. Laringita, faringita - apa de tarate cu miere, daca nu exista contraindicatii. Rezolva foarte rapid aceasta afectiune. Impotenta sexuala, frigiditate - la apa de tarate se adauga suc de telina, in cazul impotentei (50 ml la litru), sau 50 ml suc de patrunjel, pentru frigiditate. Cancer de colon - se pun 5 linguri de tarate de grau la un litru de apa (sau ceai din plante antitumorale), se lasa pentru 8-12 ore (de seara pana dimineata), cand se strecoara si se consuma indulcit cu miere (daca nu exista contraindicatii). Acest lichid se foloseste zilnic si la clisme. Taratele tuturor cerealelor sunt veritabile medicamente Boli de piele cronice (inclusiv cancer) - se fac bai cu tarate: 500 g tarate se pun in cada, intr-un saculet, peste care se toarna apa fierbinte. Apoi se completeaza cu apa rece, pana se ajunge la temperatura dorita (preferabil temperatura corpului) si se sta in cada 20-30 de minute. Baile se fac zilnic. Intern, se consuma tarate de grau cu plante medicinale specifice bolii, in una din formele de mai sus. Are rol cicatrizant, emolient si este indicat si in psoriazis sau ihtioza. Clisme - 100 g de tarate se lasa intr-un litru de apa de seara pana dimineata. Se strecoara si apoi se incalzeste la temperatura corpului. Se fac clisme utile in cancerul de colon sau afectiuni intestinale grave. Dureri abdominale sau reumatice, dureri sciatice etc. - se pun tarate intr-un saculet de panza, se incalzesc si se aplica calde pe locul dureros. Remediul e bun si la dismenoree sau fibroame uterine. Taratele se pot incalzi cu apa calda sau cu ceaiuri calde, cu care se umezeste saculetul inainte de aplicare. Se tine cat timp este cald. Se pune apoi din nou apa calda (ceai) si se aplica pe locul bolnav. Efecte adverse sau contraindicatii legate de tratamentele cu tarate nu se cunosc, cu toate ca se folosesc de sute de ani. Eugen Giurgiu - str. Aleea Detunata, bl. D2, sc. A, ap. 19, Alba-Iulia, cod 510064, tel. 0258/83.35.00, 0741/92.88.80

Vasile Andritoiu Alchimia albinelor...

Este un articol lung ce merita citit. "Lector al Asociaţiei Naţionale pentru Terapii Complementare din România şi profesor de istorie la Târgu Jiu, Vasile Andriţoiu a descoperit proprietăţile miraculoase ale mierii, căutând leacuri pentru a se trata pe sine şi pe cei apropiaţi lui. Astăzi este unul dintre cei mai vestiţi apiterapeuţi din România, cu participări constante la conferinţele internaţionale de apiterapie şi cu rezultate spectaculoase în vindecarea unor boli, cărora medicina alopată le oferă de obicei speranţe minime. Domnule Andriţoiu, de ce este mierea, acest elixir auriu, un aliment atât de lăudat ? Să facem mai întâi puţină istorie...E bine să ştiţi că albina a apărut pe pământ înaintea omului. Arăta ca o larvă şi se hrănea cu ferigi. Apoi treptat, când flora s-a dezvoltat, i-au crescut aripi şi a început să zboare pe flori, să adune nectar. Dar ea a funcţionat dintotdeauna ca un adevărat laborator zburător, care adună acest nectar şi polenul pentru a-şi hrăni urmaşii. Noi oamenii, o jefuim. S-au găsit desene pe pereţii peşterilor din Spania, datând din epoca de piatră, ce ilustrează modul în care oamenii preistorici culegeau fagurii de miere folosindu-se de fum. Albina a memorat în codul ei genetic că fumul reprezintă pericol. Când simt fum, albinele îşi umplu guşile cu miere de rezervă şi pleacă. Când guşile sunt pline, nu-şi mai pot îndoi abdomenul să înţepe. De aceea, unii apicultori, mai puţin experimentaţi, afumă când umblă în stup. După ce a ieşit din celula ei, albina rămâne în stup ca albină tânără, ca mamoş, adică doică pentru larve, pe care le hrăneşte cu lăptişor de matcă secretat de nişte glande din cap. În primele trei zile hrăneşte toate larvele, apoi lăptişor de matcă, care este hiperestrogenic şi dezvoltă caracterele feminine, primeşte numai regina , iar albinele şi trântorii primesc altfel de hrană care duce la androgenizare, adică la dezvoltarea caracterelor masculine. Este o « castrare » determinată de hrana pe care o primesc, pentru ca fiecare albină să fie pregătită pentru rolul pe care îl are în cadrul coloniei. Albinele obişnuite trebuie să producă miere. La început, pleacă în căutarea nectarului albinele cercetaşe. Zboară în arii concentrice, largi de până la 6 km, apoi se întorc şi execută un dans deasupra urdinişului, un dans ce explică în ce direcţie se află sursa, cât de bogată e, cam care este distanţa şi alte repere. Cel care a descifrat dansul albinelor cercetaşe a primit premiul Nobel. Apoi pleacă celelalte albine, adună cu limba nectarul de pe flori şi când umplu guşile cu nectar se întorc spre casă. Încă de pe drum albina începe prelucrarea acestui nectar, secretă nişte enzime care dau valoare mierii şi care o deosebesc de zahăr. În stup, depune în ramă acest nectar care este foarte lichid. În cursul nopţii albinele lucrătoare se aşază într-o anumită ordine şi încep să bată din aripi în timp ce altele iau nectarul dintr-o celulă şi-l mută în alta şi iar şi iar, până ce acest aer încărcat cu vaporii din nectar iese prin urdiniş. Se numeşte vânturare. Mierea vânturată natural de albine este densă, ajunge la o consistenţă de maximum 18% apă şi conţine foarte multe enzime, căci la fiecare mutare în altă celulă i se mai adaugă enzime, mai ales inhibină, care este un antioxidant redutabil. Cu cât o miere este mai vânturată, cu atât este mai bogată în enzime. La final, albinuţele tinere depun pe fiecare celulă o peliculă de ceară, o căpăcesc. Atunci când fagurele este căpăcit 2/3 din suprafaţă, mierea e bună de recoltat. Ca să închei răspunsul la întrebarea pe care mi-aţi pus-o, pentru un kilogram de miere albina trebuie să aducă în stup 4 litri de nectar, din care jumătate este apă, ce va fi vânturată. În Egipt şi în India antică mierea era considerată un dar al zeilor. Se pare că mana care a fost dată poporului în drum spre Ţara Canaanului era de fapt miere. Sf Ioan Botezătorul s-a hrănit în deşert cu miere. Soldaţii din India antică primeau înainte de luptă o punguţă de piele plină cu miere care se lega la brâu. S-au găsit papirusuri care îndeamnă la consumul de miere pentru că « este bună ». Elevii din Egiptul antic, ce primeau în raţia lor miere, erau mai sănătoşi şi puteau învăţa mai bine decât ceilalţi. Nu era doar un aliment extraordinar de hrănitor şi energizant, ci şi un antiseptic şi un conservant de excepţie. Trupul lui Alexandru Macedon a fost îmbălsămat într-un sicriu cu miere şi propolis. Mai târziu, în Evul Mediu, aproape toate mănăstirile aveau stupine, iar ţăranii ce aveau casă pe pământul mănăstiresc erau obligaţi să plătească o danie în miere şi mai ales ceară, pentru fabricarea lumânărilor. Documentele amintesc existenţa unei ceri verzui în Moldova , care nu scotea fum la ardere, din care se făceau lumănări ce ardeau în palatele dogilor din Veneţia . Dar să revin la întrebarea dumneavoastră. De ce toată această faimă ? Ei bine, pentru că mierea conţine toate vitaminele, mineralele, enzimele cunoscute vreodată în lumea medicală. Are toţi aminoacizii esenţiali cunoscuţi, ceea ce o face o hrană proteică de excepţie, are glucide şi chiar hormoni. Sunt foarte multe asemănări între organismul uman şi produsele stupului. Dacă Dumnezeu ar vrea, ar putea crea un om din substanţele care se găsesc în stup, pentru că toate se regăsesc şi în corpul uman. Inclusiv hormonii, care sunt de o asemănare uluitoare cu cei umani şi care nu au nici o contraindicaţie sau efect negativ, faţă de cei de sinteză. Doar că, evident, consumarea produselor cu potenţial hormonal trebuie făcută numai sub îndrumarea unui specialist. În plus, mierea este perfect igienică, antiseptică şi un antibiotic de excepţie. Orice microb, inclusiv agentul patogen al ciumei bubonice, care în Evul Mediu a distrus oraşe intregi, dacă stă în miere, este ucis. În miere, bineînţeles într-una de calitate, nu rezistă nici un microb. Ştim că petreceţi nenumărate ceasuri în stupină, pentru a studia viaţa albinelor. Povestiţi-ne şi nouă câte ceva din ceea ce aţi observat mai interesant la ele. Cum ne putem da seama că mierea pe care o cumpărăm este de calitate ? Cel mai sigur indiciu este greutatea. O sticlă de un litru ar trebui să aibă 1,450 kg miere. Cam asta e densitatea mierii faţă de apă. Apoi este gustul, dar gustul mai poate înşela. Există mieri drese cu zahăr fiert cu plante, din care lipseşte polenul. Urmele de polen din miere sunt un indicator categoric al plantelor din care provine mierea, dar numai specialiştii cu aparatele lor pot depista dacă mierea e falsificată. Apoi, important de ştiut, mierea cristalizează. Dacă sunt cristale mari, ca sarea grunjoasă, mierea e bună, dar a avut cam prea multă apă, deci albinele n-au mutat-o de suficiente ori din celulă în celulă, prin urmare, nu i-au adăugat suficiente enzime. Mierile bine vânturate sunt mai onctuoase, au cristale mai mici, mai finuţe. Nu ar trebui cumpărată mierea care stă pe tarabe în plin soare. Aceea are cu 40%mai puţine calităţi. Mierea este creată de albine la întuneric, ea nu trebuie expusă luminii solare, ci doar la lumina încăperii şi la o temperatură constantă , ce nu depăşeşte sub nici o formă 40 de grade. Unii stupari ştiu că oamenii se feresc de mierea zaharisită, fiindcă suspectează că e făcută cu zahăr. Nimic mai fals. Totusi, ca să-şi vândă mai bine marfa, ei o fierb la 90 de grade, ca să nu mai cristalizeze. Ca gust, devine un pic mai bună, dar pierde enorm în calitate. La acea temperatură toate enzimele sunt distruse, mierea rămâne doar un zahăr lichid. De aceea, mierea nu se pune nici în ceaiul fierbinte. Toate mierile bune zaharisesc după câteva luni, deci dacă vreţi să fiţi sigur că luaţi o miere naturală, cumpăraţi una zaharisită. O altă metodă de a testa mierea este întoarcerea borcanului cu fundul în sus. Înăuntru trebuie să se creeze o bulă de aer în formă de pară. Dacă bula urcă repede spre fundul borcanului, înseamnă că este o miere cu multă apă în ea, deci nevânturată suficient. Bula trebuie să urce lent, ceea ce arată că mierea este coaptă, maturată, bună de consum şi vânturată natural, de către albine, deci culeasă când fagurii au fost căpăciţi pe trei sferturi. Uneori, stuparii, pentru a grăbi producţia, recoltează mierea înainte să fie căpăciţi şi o scot la soare în butoaie să mai evapore din apă, pentru a elibera fagurii mai repede, pentru o nouă miere.. Mierea obţinută astfel este mai lichidă şi foarte săracă în enzime. Ce alte produse ale stupului folosiţi în cadrul tratamentelor pe care le recomandaţi ? O colonie produce, desigur, mult mai multe lucruri decât miere. Lăptişorul de matcă este un fel de vitamină naturală, cel mai energizant aliment care a fost creat vreoată de lumea vie. Nu există ceva mai energizant. Se administrează cu prudenţă, în functie de afecţiune şi niciodată la voia întâmplării. Polenul, elementul mascul al florii, este un rezervor de acizi ribo şi dezoxiribonucleici. Are o valoare colosală în alimentaţia şi medicaţia umană. Este un aliment impresionant de complet, conţine toţi aminoacizii esenţiali şi neesenţiali, care îl transformă într-o hrană proteică absolut completă. Polenul este adus pe picioruşe, descărcat de alte albine, aşezat în faguri, îmbunătăţit cu enzime, frământat cu puţină miere şi apoi bătut şi lipit în celulă cu capul, cu mişcările berbecului. Masa proteică ce se creează se numeşte păstură. Viitorii trântori primesc ca hrană şi păstură. Are o valoare biologică mai mare decât polenul simplu, pentru că este suplimentată cu enzime. Un grăunte de polen are 2 învelisuri, exină şi intină, şi nucleul care este cel mai valoros. Unii oameni mănâncă polen degeaba pentru că, datorită unor deficienţe, sucurile gastrice nu pătrund intina şi nu pot dizolva nucleul, ca atare substanţele nu se asimilează. Păstura este un polen care, în condiţiile de umiditate şi căldură din stup, suferă un proces controlat de fermentare care face ca nucleul să iasă din intină, devenind sută la sută asimilabil. Căpăceala de pe faguri are şi ea o importanţă medicală mare, căci conţine un antibiotic extrem de important în bolile aparatului respirator, care este însă distrus imediat de soare. Căpăceala trebuie extrasă într-o încăpere unde nu intră soarele şi depozitată în vase cu pereti opaci. Propolisul este o răşină pe care albinele o recoltează de pe mugurii unor arbori. O depozitează pe picioarele din spate, o aduc în stup, unde este descărcată de către alte albine. Uneori procesul durează şi două zile. Rolul major al propolisului este de a fi principalul medicament cu care se menţine sănătatea coloniei.. Cu el se lipesc ramele între ele, se astupă crăpăturile stupului. Substanţele volatile care se evaporă din propolis menţin sănătatea coloniei. Apilarnilul, este un triturat larvar din larvele de trântori, recoltate în a noua zi de stadiu larvar. Bătrânii din Ardeal îl numeau lapte de taur. Este practic un concentrat de hormoni steroidieni, substanţa care stă la baza tratamentului făcut de cabinetul nostru în bolile autoimune. Mai există ceara, care este folosită în cosmetică, are aplicaţii medicale şi multe aplicaţii industriale. Dar şi veninul, arma de apărare a albinei, din care s-au obţinut extracte standardizate, cu efecte pozitive în tratarea artritelor, poliglobuliilor, a reumatismelor şi bolilor autoimune. Câtă miere avem voie să mâncăm? Ar trebui consumate zilnic1-3 grame pe kilogram corp, ceea ce înseamnă cam 120 de grame la o persoană de 60 de kg. O linguriţă de miere aşa cum o scoatem din borcan are cam 12 grame. În timpul copilăriei este însă indicată o doză mai mare. Copiii au un consum mai ridicat de energie, ard mai multe calorii. Din păcate, deseori medicii spun că consumul de miere de către copii produce botulism. În România sunt mii şi mii de stupari, n-am văzut niciodată copilul unui stupar bolnav de botulism. Neînţelegerea provine din faptul că produsele apicole au fost asimilate produselor animale, iar produsele de origine animală pot provoca botulism copiilor. Ce tipuri de boli pot fi vindecate cu produse apicole ? Absolut toate. Produsele apicole intervin inclusiv în cancere. Am avut markeri tumorali negativaţi prin apiterapie. Mierea şi derivatele au capacităţi antitumorale, antivirale, combat toate tipurile de anemie şi, în anumite dozări, ajută imens în leucemii. Hepatitele virale sau autoimune, cele toxice, cirozele pot fi vindecate apiterapeutic. Avem cazuri unice în lume în care hepatita virală C a fost negativată. Este un caz pe care, de altfel, l-am prezentat într-o conferinţă internaţională de apiterapie. Efecte foarte importante au şi în tratarea bolilor autoimune. Avem singurele cazuri de vindecare din lume. Apiterapia, prin corticosteroizii pe care îi conţine, înlocuieşte perfect corticoterapia de sinteză, însă fără dezavantajele şi efectele secundare ale acesteia. Produsele apicole ajută la fixarea calciului, care nu are nevoie doar de vitamina D2, ci de încă 22 de elemente, minerale, vitamine, enzime şi hormoni pentru a deveni bioactiv. Multe fete tinere care au ovare polichistice sunt de fapt hipocalcemice. Multe mămici hipocalcemice dau naştere unor copii ce fac bronşite astmatiforme de mici. Bolile autoimune nu se vindecă până ce calciul nu ajunge la valori normale or corticoterapiile de sinteză spală calciul. Apiterapia vindecă infertilitatea, fibroamele, chisturile ovariene, dar şi endometrioza (noi avem singurele cazuri din Europa vindecate fără operaţie). Unde puteţi fi găsit de cei care vor să încerce produsele dvs ? Mă găsesc în comuna Bălăneşti nr 336 din Jud Gorj, aproape de Târgu Jiu. Centrul medical se numeşte Apiregia Imunostim, cuprinde mai multe laboratoare, în care creăm produsele. Dintre ele, 48 sunt deja autorizate ca suplimente alimentare. În curând vom avea şi laborator propriu de analize medicale, căci nu oferim nici un tratament până nu vedem diagnosticul clar. Iar stupina noastră se află pe un deal cu un nume predestinat, Dealul Prisăcii. Este un deal cu o floră spontană completă. De primăvara, de când înfloreşte alunul, salcia, cornul, până toamna tarziu, cu tot felul de floricele. Mai mult decât atât, în apropierea stupinei creşte o orhidee foarte rară, care seamănă perfect cu o tijă pe care s-a aşezat o albină. Oamenii din zonă îi spun albinuţă."   Sonia PANTAZI